De ce ai fost crescut să te abandonezi pe tine însuți.
Traducere cu IA · Original în engleză
Gândește-te la vremea când erai copil…
Cât de des te întrebau părinții tăi cu adevărat: „Ce vrei?”, „Ce gândești?”, „Ce simți?”, „În ce crezi?” sau „Ce vrei să faci?”
Pentru mulți oameni, probabil nu prea des.
Pentru că felul în care sunt crescuți mulți oameni se construiește în jurul unei întrebări cu totul diferite. Nu „Ce vrei tu?”, ci „Ce vor părinții tăi de la tine?” „Ce vor ei să faci?” „Cum vor ei să te porți?” „Ce trebuie să spui ca să nu îi superi?” „Ce trebuie să faci ca să nu ai probleme?” „Cum îi ții mulțumiți pe mama și pe tata?”
Evident, copiii au nevoie de părinți care să îi crească. Au nevoie de limite. Au nevoie de disciplină. Au nevoie să li se spună nu. Nu spun că ar trebui lăsați să facă orice vor, oricând vor. Spun că există o diferență URIAȘĂ între a învăța un copil că nu poate avea mereu ce vrea și a învăța un copil că ceea ce vrea NU CONTEAZĂ.
Și cred că mulți oameni au crescut învățând a doua lecție.
Se vede în unele dintre cele mai mici și mai obișnuite lucruri din copilărie. Un copil vine de la școală, iar părintele nu întreabă: „Ce vrei să mănânci în seara asta?” Spune: „Asta mănânci.” Copilul spune: „Nu îmi place asta”, și dintr-odată apare o problemă. „O mănânci oricum.” „Nu pleci de la masă până nu termini.” „Dacă nu mănânci, nu primești desert.”
Evident, un părinte nu poate găti cinci feluri diferite în fiecare seară fiindcă un copil se răzgândește. Nu asta vreau să spun. Mă refer la mesajul pe care îl transmitem uneori copilului dincolo de toate aceste cuvinte.
Copilul doar a exprimat o preferință. „Nu îmi place asta.” Dar, în loc să îl învățăm: „Ceea ce vrei contează, chiar dacă nu poți avea mereu ceea ce vrei”, putem ajunge să îl învățăm: „Ceea ce vrei este irelevant.”
Iar lecția asta merge mult mai adânc decât mâncarea.
Devine: „Nu contează că nu îmi place asta. Nu contează că nu vreau să fac asta. Nu contează că gândesc diferit. Nu contează că simt diferit. Important este să fac ceea ce vor mama și tata să fac.”
Facem exact același lucru cu opiniile și emoțiile.
Câți dintre noi ne certam cu părinții când eram copii și, în cele din urmă, spuneam pur și simplu orice ar fi pus capăt certei?
Știai ce gândeai cu adevărat. Știai ce simțeai cu adevărat. Dar știai și că ei nu voiau de fapt să audă asta. Voiau răspunsul care avea să îi mulțumească.
Dacă spuneai în continuare ce gândeai cu adevărat, dintr-odată erai „obraznic”, „nepoliticos”, „rebel” sau „lipsit de respect”.
Așa că, până la urmă, învățai ceva. Este mai ușor să minți. Este mai ușor să spui ce vor să audă. Este mai ușor să te prefaci că ești de acord. Este mai ușor să renunți la ceea ce gândești și simți cu adevărat decât să înfrunți conflictul care vine odată cu sinceritatea.
Ai învățat că A TE EXPRIMA AUTENTIC este GREȘIT și că A TE ABANDONA PE TINE CA SĂ MULȚUMEȘTI PE CINEVA este CORECT.
Și este atât de periculos să înveți un copil asta, fiindcă acum nu îl înveți doar ascultarea. Îl înveți să fie NEAUTENTIC.
Îl înveți că sinceritatea creează conflict, în timp ce a juca un rol aduce liniște. Îl înveți că aprobarea celorlalți contează mai mult decât propriile convingeri. Îl înveți că cel mai sigur mod de a trăi în relații este să afle ce vrea celălalt de la el și apoi să devină exact asta.
Îți înveți copilul să se abandoneze pe sine, să nu fie autentic și, cel mai rău, să NU AIBĂ CONVINGERI.
Așa că, încet, fără să își dea măcar seama, copilul învață: „Ceea ce gândesc este mai puțin important decât ceea ce vor mama și tata să gândesc. Ceea ce simt este mai puțin important decât felul în care vor mama și tata să mă simt. Ceea ce vreau este mai puțin important decât ceea ce vor mama și tata. Să îi țin mulțumiți este mai important decât să fiu sincer despre cine sunt.”
Și apoi devii adult.
Mama și tata nu dispar. Doar ÎȘI SCHIMBĂ CHIPURILE.
Acum mama și tata devin prietenii tăi, relațiile tale romantice, colegii de muncă, șeful, rețelele sociale… TOATĂ LUMEA.
Iar tu duci exact aceleași tipare relaționale învățate în copilărie în fiecare relație pe care o ai ca adult.
Încă pui aceleași întrebări pe care ai învățat să le pui în copilărie. „Ce vor de la mine? Ce trebuie să spun? Cum trebuie să mă port? Ce versiune a mea o să le placă? Ce opinie pot exprima fără să îi supăr? Ce trebuie să ascund? Ce trebuie să schimb la mine ca să fiu acceptat?”
Doar că acum nu mai trebuie să îți spună nimeni să faci asta.
O faci AUTOMAT.
Intri într-o cameră și, în loc să te întrebi „Cine sunt?”, te întrebi în subconștient: „Cine trebuie să fiu aici?”
Aici nevoia de a le face tuturor pe plac devine mult mai mult decât simplul fapt de a spune da prea des. Devine un întreg mod de viață.
Înveți să îi citești pe toți ceilalți înainte să te citești pe tine. Știi exact cum se simt toți cei din jur. Știi ce așteaptă de la tine. Știi ce ar aproba. Știi ce i-ar dezamăgi. Știi ce versiune a ta preferă.
Dar întreabă-te ce vrei TU și dintr-odată nu ai nicio idee.
Întreabă-te ce gândești CU ADEVĂRAT și eziți.
Întreabă-te în ce crezi CU ADEVĂRAT și începi prin a te întreba în ce cred TOȚI CEILALȚI.
Întreabă-te cum vrei să te îmbraci, ce vrei să faci, ce vrei să spui și ce fel de viață vrei să trăiești, iar înainte să fi răspuns măcar la întrebare te gândești deja cine ar putea dezaproba.
ASTA este abandonul de sine.
Nu abandonezi doar ceea ce vrei. Abandonezi ceea ce gândești, ceea ce simți, ceea ce crezi, ceea ce prețuiești, felul în care te exprimi și, în cele din urmă, CINE EȘTI.
Și cred că de aceea atât de mulți oameni se simt vinovați în clipa în care se gândesc, fie și puțin, la ei înșiși.
Câți dintre voi, cei care citiți asta, vă simțiți inconfortabil să vă întrebați: „Ce vreau eu?”
Câți vă simțiți imediat egoiști? Acea întrebare atât de simplă trezește imediat vinovăție, rușine și sentimentul că suntem egoiști, doar pentru că ne permitem să o luăm puțin în considerare.
Câți nu puteți lua o decizie fără să vă gândiți mai întâi la toți cei care ar putea fi afectați, supărați, dezamăgiți sau ofensați?
Și, serios, câți dintre voi sunteți PE ULTIMUL LOC pe propria listă de priorități?
Câți dintre voi puneți absolut PE TOȚI ȘI TOATE înaintea VOASTRĂ pe PROPRIA listă de priorități?
Partenerul. Familia. Prietenii. Munca. Șeful. Ce așteaptă toată lumea de la tine. Ce are nevoie toată lumea de la tine. Ce crede toată lumea despre tine.
Te gândești la toți înainte să te gândești măcar la tine.
Și, în cele din urmă, undeva la coada listei, dacă mai rămâne loc, ceea ce de obicei nu se întâmplă, poate ajungi să te gândești la tine. Doar ca să te simți vinovat și să uiți imediat de tine din nou.
Serios, oprește-te și gândește-te o clipă la asta.
Cum poate fi sănătos ca TU să fii persoana cea mai puțin importantă din PROPRIA TA VIAȚĂ?
Cumva, ne-am convins că asta este sănătos.
Am lăudat ABANDONUL DE SINE și am numit asta ALTRUISM.
Dar NU sunt același lucru.
Este bine să îți pese de ceilalți. Este bine să faci sacrificii. Este bine să faci compromisuri. Este bine să pui uneori nevoile altcuiva înaintea nevoilor tale. Asta face parte din a iubi oamenii cum se cuvine.
Dar există o diferență URIAȘĂ între a pune UNEORI pe altcineva pe primul loc și a te pune PERMANENT pe tine pe ultimul.
La fel cum este nesănătos să îți trăiești viața crezând „Doar eu contez”, este nesănătos și să îți trăiești viața crezând „TOATĂ LUMEA CONTEAZĂ ÎN AFARĂ DE MINE.”
O extremă îi ignoră complet pe toți ceilalți. Cealaltă te ignoră complet pe tine. Niciuna nu este sănătoasă. Ambele sunt la fel de rele.
DAR suntem foarte pricepuți să condamnăm prima și să o lăudăm pe a doua.
Privim pe cineva care se gândește numai la sine și spunem că este egoist. Pe bună dreptate. Este. DAR APOI privim pe cineva care nu are limite, nu poate spune nu, nu poate exprima o opinie nepopulară, se schimbă pentru toți cei din jur, își reprimă mereu adevăratele sentimente și gânduri și nu are nicio idee ce vrea de la propria viață sau cine este măcar. Și numim acea persoană altruistă și o lăudăm.
Nu este altruistă. Doar a învățat SĂ SE ABANDONEZE PE SINE.
Iar să trăiești așa este epuizant.
NU ESTE DE MIRARE că toată lumea trăiește cu anxietate când fiecare interacțiune înseamnă să încerci să îți dai seama cum ești perceput. Normal că ești epuizat când te gândești mereu dacă cineva este supărat pe tine, dezamăgit de tine, te judecă, te respinge sau așteaptă altceva de la tine.
Normal că poți ajunge profund nefericit când trăiești complet rupt de ceea ce gândești, simți și vrei cu adevărat. NU ESTE DE MIRARE că atât de mulți oameni suferă de anxietate și depresie cronică.
Joci un rol tot timpul. Te abandonezi pe tine tot timpul. Trăiești pentru TOȚI ÎN AFARĂ DE TINE.
Iar spectacolul este NESFÂRȘIT, fiindcă fiecare persoană cere o versiune puțin diferită a ta.
De aceea contează atât de mult să înveți să te întrebi ce gândești și ce vrei cu adevărat.
Dacă ești părinte, începe să îți înveți copilul că ARE VOIE SĂ AIBĂ UN RĂSPUNS.
Întreabă ce vrea. Întreabă ce gândește. Întreabă ce simte. Întreabă în ce crede. Întreabă ce vrea să poarte. Întreabă ce vrea să mănânce. Întreabă ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut. Învață copilul să fie un om de sine stătător și să fie cu adevărat el însuși.
Nu trebuie să îi dai tot ce cere. Nu trebuie să fii de acord cu fiecare opinie pe care o are. Nu asta este ideea.
Ideea este să îl înveți că LUMEA LUI INTERIOARĂ CONTEAZĂ. Învață copilul că ARE VOIE să se gândească la SINE.
Învață copilul că opinia lui poate conta fără să devină mereu decizia finală. Învață copilul că a nu fi de acord cu tine nu înseamnă automat lipsă de respect. Învață copilul că poate spune ce gândește cu adevărat fără să fie nevoit să îți menajeze orgoliul pentru că ești prea fragil ca să auzi altceva decât ceea ce vrei să auzi. Învață copilul că nu trebuie să te mintă ca să se simtă în siguranță sau ca să păstreze liniștea.
Pentru că, dacă un copil învață că cel mai rapid mod de a încheia un conflict este să îți spună orice vrei să auzi, va duce această lecție în viața de adult.
Va face asta cu prietenii, cu partenerul, cu șeful, cu TOATĂ LUMEA. Și, înainte să îți dai seama, ai în față un om pe care toată lumea îl calcă în picioare și care nu are un simț real al identității sau al individualității sale.
Și apoi ne întrebăm de ce avem adulți care nu pot spune nu, nu suportă să îi dezamăgească pe alții, nu se pot exprima sincer și nu au nicio idee cine sunt cu adevărat sub toate versiunile lor create pentru ceilalți.
Așa că, dacă te recunoști în ceva din toate astea, cred că trebuie să începi să îți pui niște întrebări pe care poate nu ai fost învățat niciodată să le pui.
Ce gândesc CU ADEVĂRAT? Ce simt CU ADEVĂRAT? În ce cred CU ADEVĂRAT? Ce vreau CU ADEVĂRAT? Ce vreau CU ADEVĂRAT să spun? Ce vreau CU ADEVĂRAT să fac? Cum vreau să arate viața MEA? Cine sunt când nu încerc să fiu ceea ce vrea altcineva să fiu?
Și NU te simți vinovat pentru că ai un răspuns.
Nu îți spun să devii narcisist. Nu îți spun să nu îți mai pese de oameni. Nu îți spun că sentimentele celorlalți nu mai contează dintr-odată.
Îți spun SĂ NU MAI TRĂIEȘTI DE PARCĂ ALE TALE NU AR CONTA.
Învață să îți pese de oameni fără să te abandonezi pe tine pentru ei. Învață să iei în considerare sentimentele celorlalți fără să îi faci responsabili pentru fiecare decizie pe care o iei. Învață să iubești oamenii fără să joci un rol pentru ei. Învață să fii sincer chiar și când sinceritatea ar putea dezamăgi pe cineva.
Pentru că nu ar trebui să te abandonezi complet pe tine ca să fii considerat un om bun.
Iar TU nu ar trebui să fii persoana CEL MAI PUȚIN IMPORTANTĂ din PROPRIA TA VIAȚĂ.
Fii sincer chiar dacă îi enervează pe oameni. Fii tu însuți chiar dacă oamenii râd. Ai propriile opinii și acceptă că oamenii VOR avea păreri diferite. Exprimă-te fără frica de ceilalți. Ai propria voce, propriile gânduri, propriile preferințe, dorințe și aspirații. Ai propria individualitate și propriul simț al identității.
Și, în final, să te abandonezi pe tine pentru a câștiga aprobarea tuturor celorlalți este IMORAL. Este cea mai înaltă formă de manipulare și cea mai mare minciună pe care o spunem tuturor în fiecare zi.