Dacă vrei o viață mai bună… CITEȘTE ASTA.

Orice crezi, fie că este o minciună sau adevărul, se poate manifesta ca adevăr în propria ta experiență de viață.

Și asta este cu adevărat înfricoșător.

Lasă-mă să îți explic de ce.

Ne limităm prin ceea ce credem.

Și uneori suntem învinși de propriile convingeri înainte să fi trăit măcar viața despre care am decis deja că nu o putem avea.

Decidem de ce suntem capabili. Decidem ce fel de oameni suntem. Decidem ce cred ceilalți despre noi. Apoi trecem prin viață trăind totul prin prisma acestor convingeri.

Și aș merge mai departe. Personal, cred că TOATE comportamentele noastre încep cu ceea ce credem despre noi înșine.

De aceea este de CEA MAI MARE IMPORTANȚĂ să ne verificăm convingerile.

Unul dintre exemplele mele preferate este un studiu despre cicatricile de pe față.

Cercetătorii au aplicat o cicatrice falsă, realistă, pe fețele participantelor. Fiecare a văzut cicatricea într-o oglindă înainte de a intra într-o conversație cu o altă persoană.

Chiar înaintea conversației, cercetătorul a spus că cicatricea trebuia hidratată. Dar, în timp ce se prefăcea că o hidratează, a îndepărtat-o pe ascuns.

Așa că participantele au intrat în conversație crezând că aveau o cicatrice pe față.

După aceea, participantele care credeau că aveau o cicatrice au interpretat anumite aspecte ale comportamentului celeilalte persoane, mai ales felul în care le privea, ca reacții la ea.

Dar partea incredibilă era că NU EXISTA NICIO CICATRICE.

Convingerea încă le modela experiența după ce lucrul în care credeau fusese îndepărtat.

Și asta mă înspăimântă la convingeri.

Convingerea nu distinge automat între adevăr și minciună. Dacă noi credem sincer că o minciună este adevărată, putem începe să trăim viața CA ȘI CUM MINCIUNA AR FI ADEVĂRATĂ.

Pentru că interpretăm ceea ce se întâmplă prin ceea ce credem.

Minciuna ne influențează comportamentul, lucrurile pe care le observăm și semnificația pe care o dăm lucrurilor care ni se întâmplă.

Apoi, pentru că le trăim, devenim și mai convinși.

Nu ne mai gândim: „Asta este ceva ce cred”.

Ne gândim: „Asta este ceva ce ȘTIU. Am trăit-o”.

CÂTE MINCIUNI TRĂIM CA ADEVĂR ÎN FIECARE ZI?

Câți dintre noi credem pe deplin, din toată inima, minciuni despre noi înșine?

Minciuni despre identitatea noastră. Minciuni despre aspectul nostru. Minciuni despre felul în care ne percep ceilalți.

Lucruri care ni se par atât de evident adevărate, încât nici nu ne-am gândit vreodată să le punem la îndoială.

Gândește-te la o persoană incredibil de atrăgătoare. Genul de persoană pe care o privești și îți spui: „Este obiectiv, fără îndoială, atrăgătoare. Oricine are ochi vede asta”. Toți cei din jur sunt de acord.

Dar ea chiar crede că este urâtă.

Când se uită în oglindă, ce vede?

O persoană urâtă.

Toți cei din jur văd o persoană atrăgătoare. Dar când ea se privește, vede pe cineva cu totul diferit.

Nu vede persoana atrăgătoare pe care o văd ceilalți. Vede o persoană urâtă.

DE CE?

Pentru că minciuna pe care o crede despre sine a devenit o realitate PENTRU EA.

Poți să îi spui de o sută de ori că este atrăgătoare. Dar, dacă este convinsă că este urâtă, poate respinge fiecare compliment.

„Sunt doar amabili”.

„Nu vorbesc serios”.

Chiar și ceva ce ar putea contrazice convingerea este interpretat într-un fel care o protejează.

Înțelegi ce vreau să spun?

Poți să fii atrăgător și totuși să te percepi ca urât, pentru că asta CREZI despre tine.

Acum gândește-te la situațiile sociale.

Câți oameni cred că sunt plictisitori? Că nu pot fi plăcuți? Că sunt stângaci, că nimeni nu se înțelege cu ei și că le este greu să își facă prieteni?

Să luăm două persoane.

Intră în aceeași conversație cu aceeași persoană.

Prima intră gândind: „Sunt plictisitor. Nu sunt amuzant. Nu sunt carismatic. Nu am nimic interesant de spus. Nimeni nu mă place”.

A doua intră gândind: „Sunt o persoană plăcută. Sunt interesant. Am ceva valoros de adus în această conversație”.

Cine are șanse mai mari să aibă o interacțiune socială reușită?

Acum urmărește cum ambele convingeri pot începe să pară adevărate prin experiența care urmează.

Prima persoană se reține. Are o poveste pe care ar putea să o spună, dar decide că nimeni nu ar fi interesat. Are o părere, dar o păstrează pentru sine. Îi vine în minte ceva amuzant, dar decide că probabil nu este destul de amuzant ca să spună acel lucru.

Tocmai lucrurile care ar fi putut interesa cealaltă persoană nu ajung niciodată să fie spuse, pentru că deja crede că nu are nimic demn de spus.

Și, în timp ce se reține, interpretează totul ca dovadă că nu poate fi plăcută.

Cealaltă persoană privește în altă parte pentru o secundă, fiindcă a auzit un zgomot.

Dar în mintea ei asta devine: „Se plictisește. Nu vrea să vorbească cu mine”.

Apare o scurtă tăcere.

„Asta dovedește că sunt plictisitor. Trebuie să umplu tăcerea. Nu am nimic bun de spus”.

Poate că cealaltă persoană nici nu a observat pauza. Dar prima a transformat-o deja într-o dovadă împotriva sa.

Până și un zâmbet poate fi respins ca simplă politețe.

Așa că pleacă din conversație simțindu-se stângace, deconectată și convinsă că nu a fost plăcută.

„Vezi? Ți-am spus. Sunt groaznic la conversații”.

Acum gândește-te la a doua persoană.

Crede că are ceva de oferit, așa că oferă. Spune povestea. Pune întrebarea. Îi permite celeilalte persoane să o cunoască cu adevărat.

Ascultă ce spune cealaltă persoană în loc să se întrebe constant: „O plictisesc? Mă place? Ce trebuie să spun?”.

Dacă cineva privește în altă parte pentru o secundă, nu interpretează imediat asta ca respingere. Dacă apare o pauză, poate fi doar o pauză.

Este prezentă în conversație în loc să caute constant dovezi că este ceva în neregulă cu ea.

Acea deschidere îi dă conexiunii șansa să apară. Iar când apare, pleacă gândind: „Mi-a plăcut. Oamenilor le place să vorbească cu mine”.

Ambele persoane pot pleca simțind că li s-a confirmat convingerea.

Prima crede că nu poate fi plăcută, se reține și interpretează lucruri nevinovate ca respingere. Apoi trăiește conversația ca pe o dovadă că nu poate fi plăcută.

A doua crede că este plăcută, își dă voie să contribuie și trăiește conversația ca pe o dovadă că oamenilor le place să vorbească cu ea.

Convingerile lor au influențat ce au adus în discuție, ce au observat și ce semnificație au dat interacțiunii.

Iar acum ambele au o experiență pe care o pot indica drept dovadă.

Asta vreau să înțelegi.

O convingere poate contribui la formarea chiar a experienței care o face să pară adevărată.

Și asta depășește ceea ce credem despre noi înșine.

Imaginează-ți că cineva îți spune că persoana pe care urmează să o cunoști este egocentrică, narcisistă, arogantă și răutăcioasă.

În cele din urmă o cunoști crezând deja asta.

În timpul conversației, menționezi ceva dificil prin care ai trecut. Îți răspunde: „Am trecut prin ceva asemănător anul trecut”.

Imediat te gândești: „Uite. Face ca totul să fie despre ea”.

Dar poate încerca să spună: „Înțeleg. Am fost și eu acolo. Nu ești singur”.

O încercare de apropiere devine dovadă de egoism fiindcă interpretezi ceea ce a spus prin ceea ce crezi deja despre ea.

Apoi pleci gândind: „Este exact așa cum am fost avertizat. Am trăit-o pe pielea mea”.

Dar ai trăit cine este cu adevărat sau ai interpretat cine este prin ceea ce ți s-a spus?

Acum gândește-te la un mesaj care spune doar: „Bine”.

Dacă deja crezi că acea persoană este supărată pe tine, poți citi iritare în acele patru litere. Auzi un ton rece pe care nu l-a folosit niciodată cu adevărat.

Dacă tu crezi că totul este în regulă între voi, exact același mesaj poate părea complet obișnuit.

Poate că persoana este pur și simplu ocupată. Dar tu te simți respins, iar apoi sentimentul devine o nouă dovadă.

„Știam că este supărată. Puteam să simt”.

Sentimentul este real. Dar asta nu face explicația ta adevărată.

Ai crezut ceva. Ai interpretat ce s-a întâmplat prin acea convingere. Apoi ai folosit interpretarea drept dovadă că acea convingere era corectă.

Așa poate o minciună să se întărească la nesfârșit, fără să îți dai seama că tu ești cel care îi oferă dovezile.

Asta poate ajunge chiar și la felul în care simțim durerea fizică.

Într-un experiment din 2011, voluntari sănătoși au primit un analgezic puternic, în timp ce cercetătorii provocau durere controlată prin căldură. Concentrația medicamentului a rămas constantă, în timp ce cercetătorii schimbau așteptările voluntarilor.

Așteptările pozitive au dublat reducerea durerii în comparație cu administrarea medicamentului fără așteptarea unei ameliorări. Când voluntarii au fost făcuți să se aștepte la dureri mai mari, efectul de ameliorare a dispărut în acele condiții experimentale.

Cercetătorii au înregistrat și modificări ale activității cerebrale asociate durerii.

Gândește-te la asta.

Ceea ce așteptau acei oameni influența durerea pe care o simțeau cu adevărat, deși primeau același medicament.

CÂT DE PUTERNIC este creierul? CÂT DE PUTERNICE și INFLUENTE sunt convingerile noastre?

Așa că imaginează-ți câtă influență poate avea o convingere pe care o porți de ANI asupra felului în care te percepi și îți trăiești viața.

Să îți mai dau un exemplu.

O persoană crede că este leneșă. Crede că este proastă, că nu va ajunge niciodată nimic și că nu are absolut nimic valoros de oferit lumii.

A doua crede că este harnică. Crede că este inteligentă și că are ceva valoros de oferit lumii.

Care crezi că are șanse mai mari să reușească?

Gândește-te ce se întâmplă când crezi că ești leneș.

Începi să amâni lucrurile. Nici nu te mai obosești să încerci. Lași lucruri neterminate pentru că, în mintea ta, așa ești tu.

Apoi te uiți la felul în care trăiești și spui: „Vezi? Ți-am spus. Sunt leneș”.

Iar acum convingerea ta s-a întărit.

Crezi că ești leneș, așa că începi să trăiești ca o persoană leneșă. Apoi faptul că trăiești așa devine dovada că ești leneș.

Dar cât din acea dovadă a pornit din acceptarea convingerii de la bun început?

Acesta este cercul în care putem rămâne prinși.

Ceea ce CREDEM influențează ceea ce TRĂIM. Ceea ce TRĂIM devine o nouă DOVADĂ pentru ceea ce CREDEM.

Iar partea teribilă este că o minciună poate începe să se întărească prin experiențele pe care contribuie să le creeze.

La început crezi ceva despre tine. Apoi te comporți în acord cu acel lucru sau interpretezi ce se întâmplă drept confirmare, fiindcă îl CREZI.

În cele din urmă nu mai spui: „Cred asta despre mine”.

Spui: „ȘTIU asta despre mine. Am trăit-o”.

Ai crezut minciuna. Ai trăit viața prin ea. Apoi ai folosit acea experiență ca să crezi minciuna și mai tare.

Fără să îți dai seama, ai construit în jurul ei NUCLEUL IDENTITĂȚII TALE.

„Așa sunt eu”.

Dar faptul că trăiești consecințele credinței într-o minciună nu face minciuna adevărată.

O conversație stângace nu dovedește că nu poți fi plăcut. Să lași ceva neterminat nu dovedește că nu vei fi niciodată capabil să duci ceva până la capăt.

Totuși, dacă deja crezi aceste lucruri, fiecare experiență devine încă o dovadă. Iar fiecare dovadă face convingerea mai greu de pus la îndoială.

Poți ajunge să folosești CONSECINȚELE credinței într-o minciună drept DOVADĂ că minciuna a fost adevărată de la început.

De aceea, personal, nu îmi place să văd cum „AM depresie” sau „AM anxietate” se transformă în „Asta sunt eu”. Sigur, în această perioadă a vieții tale te poți simți deprimat sau anxios mai des ori poți trăi cu o afecțiune care necesită îngrijire continuă. Dar, prietene, nu face din asta ÎNTREAGA TA IDENTITATE.

Pentru că, odată ce „Asta este ceva ce trăiesc” devine „Asta este tot ce sunt”, fiecare moment de anxietate sau zi dificilă poate începe să pară o dovadă că vei fi mereu așa.

Recunoaște cu ce te confrunți. Caută ajutorul de care ai nevoie. Dar nu lăsa „AM asta” să devină „SUNT asta”.

Și unele dintre aceste convingeri ne-au fost date înainte să fim destul de mari pentru a le pune la îndoială.

Spune-i în mod repetat unui copil că este incapabil sau o dezamăgire, iar acele cuvinte pot deveni parte din felul în care se înțelege pe sine.

Poate evita lucruri pe care le-ar fi putut învăța, realiza sau crea pentru că cineva în care avea încredere l-a convins că nu poate.

În cele din urmă, părerea altcuiva despre el devine o identitate după care trăiește.

Vreau să îți vorbesc despre cea mai mare sursă de inspirație a mea, la egalitate cu mama: tata.

Tata a crescut în sărăcie, cu doi părinți groaznici care l-au învățat minciuni groaznice despre el însuși.

Avea de luat o decizie.

Va alege să creadă acele lucruri despre sine? Va lăsa viața în care a crescut să determine viitorul pe care îl va construi?

Sau va crede altceva?

Când eram copil, nu aveam multe. De fapt, aveam foarte puține.

Dar îmi amintesc că tata îmi spunea: „Fiule, noi suntem oameni de succes”.

Și îmi amintesc că aproape râdeam.

Eram tânăr. Eram nechibzuit. Nu înțelegeam ce înțelegea el despre puterea convingerilor.

Mă uitam la realitatea noastră, la tot ce aveam, adică aproape nimic pe atunci, și mă gândeam: „Hai, mă, noi nu suntem oameni de succes”.

Tot ce vedeam părea să contrazică ce spunea el.

Dar tata CREDEA.

Convingerea că era un om de succes îi era în ADN. Era NUCLEUL IDENTITĂȚII LUI.

Avea o încredere pozitivă în sine, de neclintit, neobosită. A ales să creadă că era un om de succes înainte ca împrejurările noastre să îmi dea mie un motiv să cred asta.

A ales să nu lase ceea ce primise în copilărie să definească cine urma să devină.

Și l-am văzut devenind bărbatul cu cel mai mare succes dintre toți cei pe care îi cunosc.

Tot ce am și tot ce sunt îi datorez lucrurilor pe care mi le-a dat, inclusiv înțelepciunii lui și lecțiilor de viață pe care mi le-a oferit.

Iar una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a dat vreodată era ceva ce atunci nici nu înțelegeam.

Nu a așteptat ca viața noastră să arate a succes ca să creadă că era un om de succes.

Credea asta în timp ce totul în jurul nostru părea să spună contrariul.

Eu mă uitam la ce aveam și credeam că asta spune cine suntem. Tata credea în cine era înainte ca eu să pot vedea asta în ceea ce aveam.

Și am văzut cum viața pe care a construit-o a urmat convingerea la care a refuzat să renunțe.

Totul avea rădăcini în credință.

Câți oameni își lasă copilăria, împrejurările și cărțile primite de la viață să le definească întreaga identitate?

„M-am născut în sărăcie, așa că voi trăi întotdeauna în sărăcie”.

„Nu am primit cărți ușoare, așa că nu voi reuși niciodată”.

„Părinții mei erau dependenți, așa că voi fi întotdeauna dependent”.

Cineva i-a învățat ce să creadă despre ei înșiși. Apoi și-au petrecut viața în limitele acelor convingeri, fără să descopere cine ar fi putut deveni dacă ar fi crezut altceva.

Tata mi-a arătat că nu trebuie să accepți identitatea pe care ți-a dat-o copilăria.

Și asta cred eu: singurul lucru care determină unde vei ajunge este ceea ce crezi despre tine.

Copilăria ta nu decide cine ești. Nici ce au spus alții despre tine, nici cărțile pe care le-ai primit de la viață.

Tu decizi ce crezi despre tine.

Acum imaginează-ți că acel cerc funcționează în cealaltă direcție.

Începi să crezi: „Sunt un om harnic. Sunt cineva care duce lucrurile până la capăt. Sunt cineva care are ceva valoros de oferit”.

Poate că la început nu crezi pe deplin. Dar începi să îți dai șansa să trăiești ca cineva care crede.

Termini ceva. Depui un efort. Respecți un angajament pe care ți l-ai luat față de tine.

Și apoi, încet, convingerea capătă o bază reală.

Începi să te vezi ca pe un om harnic și începi să te comporți astfel. Acel comportament îți dă dovezi. Dovezile întăresc convingerea.

Același proces care te limita poate începe să te ajute să devii persoana care vrei să fii.

Dar câți dintre noi decid că nu pot fi plăcuți înainte ca cineva să aibă măcar șansa să îi cunoască?

Câți dintre noi decid că vor eșua înainte să fi încercat măcar?

Câți dintre noi decid că nu au nimic de oferit înainte să fi oferit vreodată ceva?

Apoi petrecem ani întregi tratând aceste decizii ca pe niște fapte.

Așa că, dacă vrei să devii harnic, începe să crezi că ești un om harnic.

Dacă vrei să devii încrezător, începe să crezi că ești un om încrezător.

Dacă vrei să contribui cu ceva la lume, încetează să crezi că nu ai absolut nimic de oferit.

DAR trebuie să crezi. Este nevoie de multă credință ca să depășești minciunile pe care ți le-ai spus, iar dacă tu crezi suficient, în cele din urmă vei începe să trăiești în acel fel.

Apoi TRĂIEȘTE într-un fel care dă acestor convingeri o bază reală.

Depune efortul. Împărtășește gândul. Termină lucrul despre care continui să îți spui că nu îl poți termina.

Și permite-ți să observi dovezile care contrazic ceea ce credeai înainte.

Pentru că, dacă respingi fiecare experiență bună și le aduni pe toate cele rele, chiar și o viață în schimbare poate continua să pară dovada unei minciuni vechi.

Pe măsură ce convingerile se schimbă, începi să te comporți diferit. Comportându-te diferit, îți dai șansa să trăiești ceva diferit.

Apoi convingerea ta devine mai puternică fiindcă ai început să o trăiești tu însuți.

Convingerile despre tine pot deveni limitele în care trăiești, chiar și atunci când sunt false.

Orice crezi despre ORICE se va manifesta ca adevăr în experiența ta de viață, așa că ai grijă ce crezi.

Imaginează-ți cum ar arăta viața ta dacă ai începe să crezi că ești încrezător, plăcut, carismatic, harnic și inteligent.

Cât din identitatea ta este ceva ce ai descoperit și cât este ceva ce ai crezut în mod repetat?

Acele femei credeau că aveau o cicatrice. Au interpretat părți din conversație ca reacții la ea. Experiența lor părea să susțină o convingere despre o cicatrice care nici măcar nu era acolo.

Câți dintre noi construiesc o viață în jurul unui lucru pe care îl cred greșit la ei, fără să se întrebe vreodată dacă este adevărat?

Înainte să îți petreci restul vieții încercând să depășești o cicatrice, asigură-te că ea chiar există.

- Adam