Apă vie.

Știam unde este apa și tot am ales să mă întorc în deșert.

Acesta este cel mai sincer început pe care îl pot face.

Pentru că au fost momente în viața mea când am simțit prezența lui Dumnezeu atât de profund, încât, pentru o dată, nu am mai simțit că îmi trebuie altceva.

Și totuși, după ce am trăit asta, am continuat cumva să caut în altă parte.

Există o conversație în Ioan 4 la care mă întorc mereu.

Isus stă lângă fântâna lui Iacov când o femeie samariteană vine să scoată apă. Îi cere să-i dea să bea, apoi îi vorbește despre ceva ce numește apă vie.

După ce va bea apa pe care a venit s-o ia, îi va fi din nou sete. Dar apa pe care o dă Isus devine în ea un izvor care țâșnește spre viața veșnică.

Ea a venit la fântână cu o nevoie pe care știe să o explice.

Isus se oferă să răspundă unei nevoi mult mai adânci.

Și mă întreb cât de des ne dăm seama că ne lipsește ceva fără să înțelegem ce ne lipsește de fapt.

Ne simțim goi pe dinăuntru, așa că începem să căutăm ceva.

Ceva de cumpărat. Ceva de realizat. Ceva de trăit. Ceva care să facă, pentru o vreme, mai ușor de suportat faptul de a fi noi înșine.

Alcool. Droguri. Sex. Bani. Haine de firmă. O mașină mai rapidă. O casă mai mare.

Lucruri diferite, cu aceeași promisiune.

„Poate că ASTA va fi, în sfârșit, de ajuns.”

Și uneori, pentru o clipă, chiar așa pare.

Apoi sentimentul trece.

Și ne este din nou sete.

De câte ori trebuie să se întâmple asta înainte să încetăm să întrebăm unde găsim mai mult și să începem să ne întrebăm ce bem?

Când aveam vreo șaptesprezece ani, când am început să-l caut pe Dumnezeu, am avut un vis.

Eram într-un deșert și îmi era îngrozitor de sete.

Apoi am văzut un recipient de sticlă plin cu apă. Părea că venise din cer. O lumină strălucea de sus asupra lui.

Îmi amintesc că am băut și am simțit o mulțumire copleșitoare.

Nici nu prea știu cum să explic mai mult de atât.

Nu mă gândeam imediat la ce îmi mai trebuie. Nu tânjeam după ceva în plus. Nu mai simțeam că încă lipsește ceva.

Eram împlinit.

Cred că Dumnezeu folosea acel vis ca să-mi arate ceva despre el.

Că, dincolo de tot ce credeam că îmi doresc, exista o sete pe care doar el o putea potoli.

Și mi-ar plăcea să-ți spun că am înțeles mesajul și nu a mai trebuit să învăț lecția asta vreodată.

Dar ar fi o minciună.

De atunci au fost perioade în care m-am îndepărtat de Dumnezeu. Perioade în care am încercat să găsesc împlinire în aproape orice alt domeniu al vieții pe care ți-l poți imagina.

Și nu scriu asta din postura cuiva care nu s-a bucurat niciodată de lucrurile acelea.

Uneori m-am bucurat de ele.

Și acesta este unul dintre motivele pentru care mă întorceam mereu.

Dar a te bucura de ceva pentru o clipă și a fi împlinit de acel lucru sunt două lucruri foarte diferite.

Noaptea se termină. Entuziasmul se stinge. Lucrul pe care îți doreai cu disperare să-l cumperi devine ceva ce abia mai observi.

Și, în cele din urmă, ești din nou singur cu tine.

Tot ce încercai să nu simți este încă acolo.

Uneori se face simțit și mai puternic.

Am avut momente de felul acesta. Momente în care mi-am dat seama că, de fapt, nu făcusem decât să amân golul.

Îmi dădusem ceva care să-mi trezească o emoție, fără să găsesc nimic care să mă poată susține.

Iar cel mai greu era să știu că, alături de Dumnezeu, trăisem ceva diferit.

Căutam apă, amintindu-mi cum era să beau.

În Ieremia 2:13, Dumnezeu descrie cum poporul său îl părăsește pe el, izvorul apelor vii, și își face rezervoare crăpate care nu pot ține apă.

Gândește-te la asta.

Părăsesc izvorul și încep să construiască ceva care să-i țină locul.

Muncesc. Sapă. Adună.

Dar ceea ce au construit nu poate păstra ceea ce le trebuie.

Imaginea asta îmi spune atât de multe.

Cât efort depunem ca să obținem lucruri despre care credem că ne vor face, în sfârșit, să ne simțim împliniți?

Iar când sentimentul dispare, presupunem că ne trebuie pur și simplu mai mult.

Mai mulți bani. Mai multă plăcere. Mai mult succes. Mai mult din orice ne-a făcut, pentru scurt timp, să uităm golul din noi.

Rareori punem la îndoială recipientul.

Continuăm doar să încercăm să-l umplem.

Mă gândesc la o jucărie pe care o aveam când eram bebeluș.

Era una dintre cutiile acelea cu găuri de forme diferite. Un pătrat de lemn intră prin gaura pătrată. Un triunghi intră prin gaura triunghiulară. Un cerc intră prin gaura rotundă.

Înțelegi ideea.

Există o filmare în care încerc iar și iar să împing pătratul prin gaura rotundă.

Nu încăpea.

Așa că încercam din nou.

Tot nu încăpea.

Și, când mă uit la filmare, o parte din mine se gândește: „Uau. Ce copil prost eram.”

Dar cât din viața mea de adult am petrecut făcând EXACT același lucru?

Încercând să umplu ceva spiritual cu ceva material.

Frustrându-mă când nu funcționează.

Apoi încercând iar, cu și mai multă forță.

O variantă mai scumpă. O experiență mai palpitantă. Ceva mai puternic. Ceva mai mare.

De parcă pătratul ar încăpea până la urmă dacă l-aș împinge cu suficientă hotărâre.

Dar problema nu a fost niciodată că îmi trebuia un pătrat mai mare.

Problema era că încercam să umplu un spațiu pentru care acel pătrat nu fusese niciodată făcut.

La asta mă refer când vorbesc despre un gol spiritual.

Avem nevoie de Dumnezeu, dar încercăm să răspundem acestei nevoi cu orice, în afară de Dumnezeu.

Apoi ne întrebăm de ce nimic nu pare să ajungă atât de adânc.

O mașină frumoasă te poate bucura. Banii pot face viața mai ușoară. Nu este nimic rău în a aprecia ceva frumos sau în a munci pentru ceva care contează.

Dar cum mi-ar putea da un bun material viața celui care m-a creat?

Cum ar putea să însemne același lucru să ai mai mult din ce oferă lumea și să-l cunoști pe Dumnezeu?

Și totuși, chiar dacă nu o spunem neapărat așa, asta cerem adesea.

„Când voi câștiga atât, voi fi fericit.”

Apoi câștigăm atât.

„Când voi avea, în sfârșit, acel lucru, voi fi mulțumit.”

Apoi îl avem.

Și, cumva, linia de sosire se mută iar.

Ce părea cândva totul devine ceva obișnuit. Ce părea de neatins devine locul în care stăm, dorindu-ne să fim altundeva.

În ce moment punem la îndoială promisiunea?

Pentru că, dacă tot mai mult ne-ar putea împlini, sigur ar veni un moment când acel „mai mult” ar fi de ajuns.

Așadar, ce este apa vie pe care o oferă Isus?

În Ioan 7, Isus îi invită pe cei însetați să vină la el și să bea. Ioan explică faptul că vorbește despre Duhul Sfânt.

Asta contează.

Pentru că Isus oferă ceva mult mai profund decât o stare mai bună sau o perspectivă mai optimistă.

El oferă prezența lui Dumnezeu în noi.

Prin Hristos suntem iertați, aduși în comuniune cu Dumnezeu și primim Duhul lui.

Cel pe care am fost creați să-l cunoaștem vine să locuiască în noi.

Gândește-te o clipă la asta.

Ne petrecem viața căutând prin lume și adunând lucruri de la care sperăm să primim viață.

Iar Isus vorbește despre un izvor ÎNĂUNTRUL nostru.

Izvorul vine să locuiască în omul însetat.

Asta mă mișcă atât de mult.

Dumnezeu știe cât de departe ne-am îndepărtat. Știe ce am căutat să obținem. Cunoaște diferența dintre omul pe care îl arătăm celorlalți și cine suntem când nu este nimeni în jur.

Și tot ne invită să venim.

Apa vie este un dar.

Nu ajungi la fântână cu o viață suficient de impresionantă încât să o poți cumpăra.

Ajungi însetat.

Asta mă smerește profund.

Pentru că este ceva în noi care vrea să-i ofere lui Dumnezeu o explicație. Ceva care să facă rătăcirea noastră mai ușor de înțeles. Ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin expuși.

Dar nu trebuie să-l conving că mi-a fost mai puțin sete decât mi-a fost în realitate.

Trebuie să beau.

Uneori, cea mai sinceră rugăciune pe care o pot aduce este pur și simplu: „Doamne, iar am căutat peste tot. Și sunt obosit.”

Obosit să-mi doresc lucruri care nu-mi pot da ceea ce le cer.

Obosit să mă simt plin pentru o clipă și să ajung, cumva, din nou gol pe dinăuntru.

Obosit să știu unde se găsește viața în timp ce mă conving singur să caut în altă parte.

Și, când mă întorc la Dumnezeu, ceva în mine se liniștește.

Nu vreau să spun că dispare orice greutate.

Încă simt durere. Încă am întrebări. Sunt încă zile în care rugăciunea mi se pare grea, iar emoțiile mele nu se aliniază imediat cu ceea ce cred.

Dar, dincolo de toate acestea, am un loc căruia îi aparțin.

Pot veni înaintea lui Dumnezeu fără să fie nevoie să-l impresionez. Pot fi sincer cu privire la lucrurile de care îmi este rușine. Pot sta cu el fără să am ceva deosebit de impresionant de spus.

Există o odihnă aparte în a fi cunoscut pe deplin și totuși invitat mai aproape.

Și, cu cât trăiesc mai aproape de el, cu atât mă agăț mai puțin de lucrurile fără de care credeam cândva că nu pot trăi.

Mă pot bucura de ceva fără să-i cer să-mi dea o identitate.

Îmi pot dori ceva fără să cred că întreaga mea viață este incompletă până când obțin acel lucru.

Pot simți ceva dureros fără să trebuiască să fug imediat de acel sentiment.

Despre împlinirea asta vorbesc.

O viață atât de adânc înrădăcinată în Dumnezeu, încât nu fiecare dorință trecătoare trebuie să ne hotărască direcția.

Dar asta înseamnă și să învăț să mă încred în el în privința felului în care trăiesc.

Uneori vrem pacea lui Dumnezeu în timp ce ne împotrivim lucrurilor pe care ni le spune.

„De ce ar trebui să renunț la asta?”

„De ce spune Biblia că ar trebui să trăiesc așa?”

„Cu siguranță știu eu ce mă va face fericit.”

Recent mi-am dus mașina la mecanic.

Știu câte ceva despre mașini, dar nu sunt mecanic. Când mi-a explicat ce trebuia reparat, am avut încredere în priceperea lui, pentru că știa mașina mai bine decât mine.

Iar Dumnezeu ne cunoaște mai profund decât cunoaște orice mecanic o mașină.

El ne-a CREAT.

Știe ce ne dă viață. Știe ce ne face rău. Înțelege nevoile din spatele unor dorințe pe care noi înșine abia le înțelegem.

Așadar, de ce sunt atât de convins că știu mai bine decât cel care m-a creat ce îmi poate aduce împlinire?

Mai ales când propriile mele idei m-au lăsat atât de des însetat.

Învăț să privesc ascultarea în lumina acestei întrebări.

Îndrumările lui Dumnezeu vin de la cel care știe pentru ce am fost creați.

Uneori, a-l urma înseamnă să las în urmă ceva ce încă îmi doresc. Alteori înseamnă să mă încred în el înainte să înțeleg de ce.

Dar dorința singură nu-mi poate spune dacă un lucru îmi va da viață.

Prea multe dintre lucrurile pe care mi le-am dorit m-au lăsat gol ca să mai pretind că dorința îmi poate da acest răspuns.

Și mai este ceva în Evanghelia după Ioan pe care mi-e greu să-l citesc fără să mă opresc.

Pe cruce, Isus spune: „Mi-e sete.”

Cel care oferă apă vie cunoaște setea în propriul trup.

Mă gândesc la asta.

Dumnezeu a intrat în lumea oamenilor pe care îi invită acasă.

Cunoaște epuizarea. Cunoaște suferința. În Hristos, poartă păcatul nostru și trece prin moarte ca să ne aducă la o viață împreună cu el.

Invitația lui ajunge la noi printr-o iubire care l-a costat ceva.

Și nu vreau să mă obișnuiesc atât de mult să aud că Dumnezeu mă iubește, încât să nu mai simt greutatea acestor cuvinte.

Apa este oferită gratuit.

Asta nu înseamnă că a fost ieftină.

După tot ce am căutat, după tot ce am confundat cu împlinirea și după fiecare rătăcire, descopăr că invitația lui este încă acolo.

Vino.

Bea.

Este ceva aici care mă dezarmează.

Pentru că știu cât de ușor pot obosi să învăț aceeași lecție.

Și totuși Dumnezeu nu a obosit să mă cheme înapoi la el.

La sfârșitul conversației din Ioan 4, femeia își lasă vasul de apă și merge în cetate să le vorbească oamenilor despre Isus.

Venise să ia ceva.

Pleacă după ce a întâlnit pe cineva.

Și aici vreau să ne aducă acest gând.

La Dumnezeul despre care putem auzi o viață întreagă și totuși să continuăm să căutăm viața oriunde altundeva.

Nu vreau să-mi petrec restul vieții descriind apa vie în timp ce mor de sete lângă fântână.

Vreau să beau.

- Adam