Ghetsimani.

Noaptea în care Dumnezeu a căzut în genunchi.

În cele din urmă, Ghetsimani este motivul pentru care sunt creștin.

Pentru că acolo, înainte ca un singur cui să îi străpungă trupul, încep să văd ce înseamnă cu adevărat să spunem că Hristos ne-a iubit.

Fiul veșnic este la pământ. Sufletul îi este copleșit de întristare. Îl întreabă pe Tatăl său dacă paharul poate trece de la el.

Cel prin care viața a venit în existență știe ce înseamnă să vrei să trăiești în continuare.

Și își dă acea viață pentru noi.

Îmi este greu să cuprind măreția acestui lucru. Spunem atât de des că Isus a murit pentru noi, încât cuvintele pot trece peste buzele noastre fără să ajungă vreodată în acel loc din noi care ar trebui să tremure când le aude.

Dar grădina mă face să mă opresc.

Pentru că nu putem înțelege iubirea descoperită în disponibilitatea lui până nu luăm în serios natura umană care se cutremură în fața prețului pe care îl va plăti.

Natura lui umană a fost cea care a făcut crucea atât de grea.

Avea un trup care putea fi rănit, o minte care putea întâmpina apropierea suferinței, un suflet care putea fi îndurerat și o voință umană care dorea în mod firesc binele de a fi viu.

Crucea urma să I SE întâmple LUI.

Iar cel care urma să treacă prin ea era Dumnezeu Fiul.

La această taină vreau să rămân. Persoana care susține pământul a căzut pe el. Cel care dă suflare oricărei făpturi vii a devenit capabil să și-o dea pe a sa.

Grigorie de Nazianz ne pune înainte paradoxul: „Se roagă, dar aude rugăciunea. Plânge, dar face lacrimile să înceteze.”

Ambele realități aparțin aceleiași persoane.

Uneori ne imaginăm umanitatea lui Hristos ca pe o suprafață vizibilă, cu dumnezeirea ascunsă în siguranță în spatele ei. Trupul lui întâlnește durerea, în timp ce persoana care îl locuiește rămâne neatinsă de acea experiență.

Dar asta ar goli întruparea de intimitatea ei.

Fiul veșnic și-a însușit natura noastră umană. El trăiește personal prin mintea ei, prin afectele ei, prin trupul și voința ei. Natura sa divină rămâne divină, iar suferința pe care o trăiește prin natura sa umană este cu adevărat A LUI.

Leon cel Mare insistă asupra integrității ambelor naturi: umanitatea își păstrează realitatea în unire cu dumnezeirea. Măreția persoanei nu face niciodată rănile ireale.

Trebuie să deosebim felul în care suferă fără să îl împărțim pe cel care suferă.

Există un singur Fiu.

Cel al cărui trup va fi zdrobit este cel prin care există trupurile.

De aceea, Ghetsimani nu poate fi redus la o poveste emoționantă despre un om curajos. Identitatea celui îngenuncheat acolo schimbă însemnătatea a tot ceea ce îndură.

Dumnezeu Fiul a intrat personal în condiția noastră.

Și a intrat în ea lăuntric.

Grigorie ne dă motivul într-o propoziție cu urmări extraordinare: „Ceea ce nu a fost asumat nu a fost vindecat.”

Mintea umană contează pentru mântuire. Voința umană contează pentru mântuire. Viața lăuntrică prin care trăim lumea contează pentru mântuire.

Fiul asumă natura noastră umană în deplinătatea ei, fără păcat, pentru a o restaura în deplinătatea ei.

Așadar, când întâlnim zbuciumul lui în grădină, întâlnim ceva ce ține de adâncul întrupării.

El a venit în locul în care omul știe ce urmează și tot trebuie să trăiască venirea acelui lucru.

Crucea nu i-a străpuns încă trupul. Și totuși apropierea ei este deja îndurată.

Cunoaștem ceva din această experiență. O pierdere poate începe să doară înainte să se întâmple. O conversație ne poate ocupa întregul trup înainte să fie rostit vreun cuvânt. Ziua de mâine poate deveni o povară purtată astăzi.

Fiul a intrat chiar și în această dimensiune a vieții umane.

Iar când Matei îi consemnează întristarea, Fiul desăvârșit de credincios este cel care o exprimă.

Sfințenia lui și zbuciumul lui se află în aceeași clipă.

Cât de mult ar trebui să se schimbe înțelegerea noastră despre maturitatea spirituală dacă am lăsa acest adevăr să ajungă la noi?

Ne putem imagina apropierea de Dumnezeu ca pe un fel de invulnerabilitate emoțională. Totuși o inimă pe deplin trează față de bine poate simți adânc groaza lucrului care îl amenință.

Hristos știe cât valorează viața umană.

Întristarea lui ia în serios bunătatea ei.

Ioan Damaschin deosebește frica firească de neîncrederea păcătoasă. Dorința firească de a păstra viața ține de existența noastră trupească. Retragerea lui Hristos în fața morții exprimă realitatea naturii umane pe care a asumat-o.

Moartea amenință ceva bun.

Dorința lui de a trăi este nevinovată.

Acest lucru contează, pentru că darul vieții lui este darul a ceva ce îi este scump. Disponibilitatea lui are greutate tocmai fiindcă viața pe care o dă este prețioasă.

Și apoi auzim rugăciunea din centrul tainei:

„Facă-se nu voia mea, ci a ta.”

Cum poate Fiul să împărtășească scopul divin al mântuirii noastre și să ceară sincer ca paharul să treacă de la el?

Ca să răspundem, trebuie să ne gândim cu atenție ce înseamnă pentru el să fie pe deplin om.

Maxim Mărturisitorul a înțeles că o umanitate fără voință umană ar fi incompletă. Fiul asumă capacitatea umană de a voi, de a dori binele și de a acționa liber.

Prin urmare, Hristos are atât voință divină, cât și voință umană.

Voința lui divină este cea pe care o împărtășește veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Voința lui umană aparține naturii umane complete pe care și-a însușit-o.

O singură persoană voiește prin amândouă.

Două voințe nu înseamnă două euri rivale.

Ascultarea umană a Fiului este propriul său act uman. Umanitatea lui participă deplin la jertfire.

Ceea ce voiește veșnic ca Dumnezeu împlinește în istorie ca om.

Un DA uman face parte din lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Dar și cererea ca paharul să treacă este reală. Cum pot fi adevărate amândouă?

Pentru că același eveniment poate fi întâmpinat în raport cu bunuri diferite.

Moartea, privită ca distrugere a vieții umane, este ceva de la care umanitatea lui se retrage firesc. Moartea, îndurată de bunăvoie pentru mântuirea noastră, devine ceva ce acceptă liber.

Atât dorința de a-și păstra viața, cât și disponibilitatea de a o oferi sunt cu adevărat umane. Retragerea firească nu devine niciodată o respingere a Tatălui.

El știe cât valorează viața și cunoaște scopul mântuitor pentru care o dă.

Lupta din Ghetsimani se află în imensul preț uman al acestei jertfiri credincioase.

Iubirea lui este statornică. Prețul ei este trăit.

Putem confunda certitudinea cu ușurința. Ne imaginăm că, dacă Hristos cunoaște bunătatea Tatălui, își cunoaște misiunea și știe că va urma învierea, experiența lui trebuie să fie cumva ferită de suferință.

Dar cunoașterea nu anesteziază existența.

O promisiune poate fi făcută cu toată inima înainte ca cerințele ei să fie trăite. Un om poate ști pe cine iubește și totuși să sufere cumplit dăruindu-se pentru cei iubiți.

Faptul că iubirea este statornică nu înseamnă că prețul ei a fost deja îndurat.

Fiul știe. Omul încă trebuie să sufere.

Iar Fiul și omul sunt aceeași persoană.

Asta face grădina atât de profundă.

Când spun că își biruie umanitatea, vreau să spun că își poartă natura umană prin întreaga groază a suferinței și a morții, oferindu-se liber, în timp ce simte prețul acestei jertfiri.

El rămâne pe deplin om în biruință.

Umanitatea care tremură este umanitatea care consimte.

Mărturisirea Bisericii despre cele două voințe ale lui Hristos ocrotește această realitate. Voința lui umană se păstrează în unirea cu Dumnezeu. Ascultarea ei este un act viu de libertate umană.

Și asta ne aduce la o întrebare despre libertatea însăși.

Adesea identificăm libertatea cu puterea de a refuza. Rămân liber pentru că mă pot retrage, pentru că niciun angajament nu mă poate revendica definitiv, pentru că pot alege altceva când prețul devine prea mare.

Dar capacitatea de a trăda este ceea ce face iubirea liberă?

Sau libertatea își găsește împlinirea în capacitatea de a ne dărui binelui cu toată inima?

Atât de mult din ceea ce numim libertate este ascultare de orice ne promite alinare.

Ascundem adevărul pentru că sinceritatea amenință aprobarea celorlalți. Ne retragem iubirea pentru că a iubi a devenit dureros. Fugim de o responsabilitate pentru că nu suportăm ce ne cere.

Apoi ne numim liberi pentru că ne-am urmat dorințele.

Dar cât de liberi suntem dacă amenințarea durerii poate conduce tot ceea ce suntem dispuși să iubim?

În Ghetsimani, Hristos simte groaza umană în fața suferinței și rămâne liber să se ofere.

Dorința lui de a trăi este reală. Iubirea lui mântuitoare rămâne liberă.

Pierderea apropiată a vieții nu îl poate constrânge să abandoneze binele pentru care o dă.

Epistola către Evrei spune că a venit să îi elibereze pe cei ținuți în robie de frica morții. Grădina mă face să văd cât de adânc poate ajunge acea robie și cât de profundă este libertatea lui.

El merge spre moarte într-o iubire pe care moartea nu o poate stăpâni.

Și totuși înțelesul acestui lucru merge dincolo de un exemplu extraordinar de curaj personal.

Irineu a înțeles ascultarea lui Hristos în legătură cu neascultarea lui Adam. Hristos adună în sine istoria omenirii și o duce la o nouă împlinire. Ascultarea crucii desface ceea ce s-a stricat la pom.

Asta mă face să citesc Edenul și Ghetsimani împreună.

În Eden, omenirea caută împlinirea prin neîncredere în dătătorul vieții.

În Ghetsimani, Hristos îi încredințează Tatălui viața sa umană în timp ce înfruntă moartea.

Răspunsul credincios al omenirii către Dumnezeu este trăit în adâncul lui, în cele mai cumplite condiții.

Hristos nu are niciodată nevoie să se întoarcă dintr-o răzvrătire personală. El este Fiul credincios a cărui ascultare ne restaurează.

Voința lui umană face parte din umanitatea prin care se împlinește mântuirea noastră.

Asta mă face să regândesc ceea ce suntem.

Ne primim existența. Nu noi creăm bunătatea care face viața demnă de trăit. Libertatea noastră însăși este un dar.

Poate că devenim cel mai deplin noi înșine când devenim capabili să oferim acel dar în iubire.

În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu duce libertatea umană la împlinire. Umanitatea lui rămâne în întregime umană și în întregime credincioasă.

Ghetsimani descoperă împreună prețul iubirii lui și destinul naturii noastre umane.

Am fost făcuți pentru comuniune.

Și aici, în Fiul întrupat, Dumnezeu vine către omenire în iubire mântuitoare, în timp ce omenirea îi răspunde lui Dumnezeu prin ascultare credincioasă.

Ambele mișcări aparțin aceleiași persoane.

Mai există o dimensiune a paharului pe care trebuie să o luăm în serios.

În Scriptură, paharul poate însemna o parte rânduită de suferință și judecată. Isaia vorbește despre paharul mâniei divine. Asta ne ajută să auzim greutatea imaginii folosite de Isus.

El se apropie de pătimire ca mijlocitor al mântuirii noastre, întâmpinând realitatea păcatului, a judecății și a morții.

Jertfirea lui merge dincolo de un exemplu pe care îl putem admira. Ea împlinește împăcarea și eliberarea de care avem nevoie.

Prin urmare, măreția crucii nu poate fi măsurată doar prin calcularea durerii fizice.

Trebuie să întrebăm cine se dăruiește, pentru cine se dăruiește și ce împlinește darul lui.

Cel care oferă această viață umană finită este Fiul veșnic.

Iubirea lui se exprimă printr-o inimă umană. Persoana a cărei iubire este rămâne Dumnezeu.

Suferința nu creează această iubire.

Ea descoperă cât de adânc intră această iubire în condiția noastră.

Și iubirea rămâne nedespărțită.

Tatăl și Fiul împărtășesc unica voință divină. Ascultarea umană a lui Isus exprimă scopul mântuitor pe care îl împărtășește veșnic cu Tatăl.

Iubirea Tatălui este deja prezentă în trimiterea Fiului. Iubirea Fiului este prezentă în jertfirea sa liberă.

Ghetsimani descoperă adâncimea umană a acelui scop divin.

El încă îl numește pe Dumnezeu Tată.

Paharul rămâne înaintea lui. Relația rămâne în rugăciunea lui.

El spune adevărul dorinței sale umane în timp ce se încredințează Tatălui pe care îl iubește.

Cât din înțelegerea noastră despre iubirea divină depinde de convingerea că a fi iubit ar trebui să însemne a fi cruțat?

Isus este Fiul iubit în grădină.

Zbuciumul lui nu îi anulează calitatea de Fiu. Cererea lui nu îi anulează credincioșia.

El aduce întreaga sa experiență umană în comuniune cu Tatăl.

Augustin ne conduce către o consecință extraordinară a acestei taine. Scrie că Hristos „se roagă pentru noi, ca Preot al nostru” și „se roagă în noi, ca al nostru Cap”, rămânând Dumnezeul căruia ne rugăm.

Relația noastră cu el cuprinde toate cele trei realități.

Ne apropiem de el ca de Dumnezeu. Ne apropiem de Tatăl prin el, ca mijlocitor. Ca mădulare ale trupului său, suntem uniți cu cel a cărui viață umană a fost deja oferită în credincioșie desăvârșită.

Rugăciunea lui deschide ceva pentru noi.

Cel căruia îi aducem zbuciumul nostru a intrat personal în viața în care zbuciumul este trăit. Cel prin care ne apropiem de Tatăl i-a vorbit el însuși Tatălui cu glas omenesc.

Umanitatea noastră are un loc în comuniunea lui.

Și el lasă acea umanitate să fie văzută.

Le cere prietenilor să rămână lângă el. Fiul prin care există le cere să îi țină companie.

Există o tandrețe extraordinară în această cerere. Relația lui desăvârșită cu Tatăl face loc tovărășiei umane.

Apoi ei adorm.

Oamenii aflați suficient de aproape ca să îl audă nu pot rămâne treji cu el.

Totuși el continuă să se roage. Matei îl descrie revenind în mod repetat, predarea lui fiind deja prezentă în prima rugăciune și trăită cu credincioșie prin prețul neîntrerupt al acelui ceas.

Durerea rămâne în timp ce jertfirea rămâne.

Apoi Epistola către Evrei spune că s-a rugat cu strigăte și lacrimi și că a fost ascultat.

A fost ASCULTAT.

Și tot s-a dus la cruce.

Citit în lumina învierii, răspunsul trece prin moarte în viața înviată. Scopul mântuitor depășește scăparea de încercarea care se apropie.

Paharul rămâne. Moartea își va pierde ultimul cuvânt.

Acest lucru este esențial pentru înțelesul grădinii: scopul suferinței lui este viața.

Trădarea rămâne rea. Rănile rămân cumplite. Moartea rămâne un dușman.

Iubirea lui intră în aceste realități ca să împlinească mântuirea noastră, iar învierea descoperă biruința către care înaintează jertfirea lui.

Și trebuie să ne amintim cine primește rodul acelei jertfiri.

Ucenicii nu reușesc să vegheze.

Isus continuă către cruce pentru ei.

Cei care nu pot rămâne treji lângă el sunt printre cei pentru care se dăruiește.

Credincioșia lui ajunge la cei a căror credincioșie a cedat.

Înainte ca grădina să devină un model pentru ascultarea mea, ea face parte din ascultarea Mântuitorului meu pentru mine.

De aceea sunt creștin.

Pentru că aici este cel care cunoaște întregul preț uman al iubirii pentru noi, simte acel preț într-o umanitate la fel de reală ca a noastră și se dăruiește liber.

Creatorul a intrat personal în creația lui.

Fiul veșnic și-a dat răspunsul credincios în timp.

Umanitatea care se retrage în fața morții a fost oferită într-o iubire mai puternică decât moartea.

Iar umanitatea pe care o asumă nu este niciodată lepădată.

După înviere, Isus le arată ucenicilor mâinile și coasta. Rănile aparțin Domnului înviat. Persoana căreia i se închină este persoana care a suferit, acum vie dincolo de stăpânirea morții.

El duce în slavă umanitatea prin care ne-a iubit.

De aceea, Ghetsimani ajunge până în viitorul fiecăruia care îi aparține. Viața umană pe care o restaurează are un destin dincolo de mormânt.

Pământul pe care îngenunchează se deschide către înviere.

Și totuși mă întorc mereu la acea clipă dinainte să se ridice.

El știe cât va costa iubirea.

El simte cât va costa iubirea.

Și Cuvântul veșnic își dă răspunsul credincios cu glas omenesc.

El merge la cruce cu umanitatea lui pe deplin prezentă în dar.

Ne-a iubit cu o inimă umană.

Iar Fiul care ne dă viață veșnică va fi veșnic omul care și-a dat viața pentru noi.

- Adam